În nopțile cu vise, când zâne umblă-ncet
Mă scutur de-așternuturi și-o iau tiptil călare
Pe-un armăsar de foc, năvalnic și deștept
Pe-a somnului alee, pe-a dorului cărare.

Și prin păduri de toamnă mă poartă pașii lui,
Văd ochi fircoși, în frunze se-aud ușoare glasuri.
În veșnicia nopții, copii ai nimănui
Se-adăpostesc sub coaste de timp închis în ceasuri.

De prin pădure vântul aleargă frunze-n zbor
Cu glasul lui de tubă nadejdi pe rând alungă,
Iar calul meu cel trainic ca gându-i de ușor
Și-n noapte se încurca o coamă gri și lungă.

Mi-e trupul strâns în ham, sufletu-n așteptare,
Cu ochiul de cărbune privesc negura-n față
“De te-ai trezi tu, lună, din alba-ti nepăsare
Scheletelor de arbori să le insufli viață!”

Mi-e inima în chingi, și-a calului strânsoare
Se simte tot mai aprig printre copacii goi
O grea singurătate se-adapă cu ardoare
Din pântecul de iarbă, de noapte și de foi.

Și dintr-o dată vuiet de spaimă se înalță,
Un hohot de femeie se varsă în văzduhuri,
Cu capete de morți copacii se încalță
Să joace mână-n mână cu diavoli și cu duhuri.

Cu crengile de oase se prind în jur și cântă,
Nimic nu mai e viață, e totul numai groază.
Deasupra de pădure sta luna goală, mută,
Cu ochiul ei de sticlă drăcescul dans veghează.

O vrăjitoare hâdă cu hribi amari în păr
Se leagănă pe-o creangă cu degete de iască
Și râsul ei isteric aleargă-asurzitor
Prin văgăuni de șarpe, în liniștea lumească.

Văpăi din ochi de foc aruncă în neștire,
Și calul meu nechează, se-ndoaie din spinare
Și nu mai stiu de mult de-i vis sau de-i simțire
Năpârci cu coadă verde blesteamă la picioare.

Hulește-n ceas târziu pădurea a pustiu,
Și luna stă de veghe cu fața-i selenară.
"Nu știi că tot ce noaptea-n pădure nu e viu,
De rogi tu luna, ea viața-n mort coboară?"

De lacrimi și de frică obrazul e brăzdat,
Și inima-mi tresare din visul de pădure,
De la icoana veche o candel-am luat
Ca să mă rog ca somnul îndată să mă fure.