ți-am fluturat brațul prin față
ochiul îți era mai plin
cu noapte decât cu zi
închizând între
sacii cu apă un mare secret

două fințe
vorbind în mine
despre locuri și întâlniri desprindeau
din pereții irigați
de vinișoare roșietice
imagini cu un mers
bătrân ucis de un mers săltat
eu îmi astupam
gura să nu îmi furi cu întrebări
viclene ființele

m-am închipuit că sunt liniștea pe
insula în care încercam
să îți plantez în palmele îngălbenite
amintirea fructului oprit
fluturând semnul
de cer de
aer de
foc de
pământ
în urmele adâncite în
răbdarea sâmburelui
mersul greoi de
la un leagăn la altul al căprioarei
violate de civilizație

din molozul uriaș care acoperă ca
o piele transparentă
cărămizile
picioarelor tale de femeie împlinită
în sute în mii de mângâieri
ți-am făcut semn
te-am strigat
așa rănită te-am târât pe genunchii mei
și te-am înmormântat în mine
ca-ntr-o cruce de carne
ca-ntr-o țeavă de pușcă pregătită pentru o ultimă luptă
povestindu-te lumii ca pe această pagină deschisă
în care gândurile nu au atins

și să nu se audă decât de povestitorul cărunt
care și-a deschis vechea mașină de scris
începând de foarte de jos să însemneze cu fierul înroșit cuvintele