Zapezi vesnice
in inima mea si in jurul meu,
facindu-ma sa ma simt ca o pata de mizerie
pe o mantie impecabil de curata;
sint zapezile in care m-am nascut,
cu care am copilarit
si care mi-au inghetat cortexul cerebral;
daca mi-as face o encefalograma
probabil s-ar observa structura cristalina
a picaturilor de gheata.
La fel ca si in cazul lui Marte,
planeta gheturilor eterne,
nu exista un soare suficient de puternic
sa poata patrunde citusi de putin, macar la suprafata;
nici macar flacara unui primus demodat,
menit sa salveze niste aparente...
Sint omul igluului,
troglodit,
incarcerat,
cu idei impimintenit de preconcepute,
dezradacinat
si mizantrop.
Citi oameni avind calitati se pot lauda
ca numarul acestora il depaseste pe cel al defectelor mele?
Daca va inchipuiti ca ma blamez, aveti dreptate,
dar „iezista o iesplicatie”,
venita din promiscuitatea interioara,
din modul in care mi-am structurat o viata
fara mari virtuti,
fara realizari
si fara apropierea caldurii umane...

Concluzia,
despre care Murphy spunea
ca e momentul cind te-ai plictisit sa gindesti,
nu stiu daca poate fi extrasa,
dar sentimentul e unul de blazare,
de resemnare,
de capitulare...
Traiasca comedia de situatie!