Din ce în ce tot mai departe ești,
Până mai ieri simțeam în suflet cum tu crești.
Dar astăzi tristă sunt precum o floare ofilită.
Și mă întreb-De ce nu sunt iubită?

Până mai ieri îmi dăruiai toți pomii din livadă,
Și lacrimile-ți șiroiau obrajii palizi
Și repetai să știe lumea toată ,iară
Că iubirea ta, e floarea ce-a-nflorit în primăvară.

De ce acum o piatră-n suflet ai?
Și din tot ce ai promis,nimic nu dai?
Eu sunt aceeași nimic nu s-a schimbat
Din seara-aceea tristă de când tu ai plecat.

Atunci tu ai jurat,c-al meu vei fi,
Nimic din ce e rău nu ne va despărți,
Și ai plecat mai fericit ca niciodat...
Iar eu acum mă-ntreb:de ce-ai plecat?

Târzie este noaptea și sufletul mi-e trist.
Scânteie luna cu ace de-ametist.
Eu le primesc la mine-n suflet...
Simt cum mă-nțeapă și sânge-mi curge-n piept.
Dar unde e durerea ,ce-ar trebui s-o simt?
Nu cred că mai exist...eu cred că am murit demult...