Mi-am dat jos picioarele și mi-am făurit aripi
un greta oto, oglinzi fermecate spre efemerul albastru
cu visuri aurii, incendiare, o descoperire de sine în zbor
nu mă pot lepăda de mine și intru în eroarea condiției
să pot zbura, să fiu ușor,să plutesc limpede
fără amintiri, că nu poți târâi memoria pe cer
și zbor spre lumină, beau din acestă licoare a zeilor
o îmbătare totală de vise, fără întoarcere
nu aș mai fi eu, ci doar un șarpe-n văzduh târâindu-se printre frunze
vreau să fiu liber, un zeu pănă la scarificiu pentru lumină
deși zeii cunosc doar sacrificiul ca ofrandă lor
lumina mi-e destin; precauția un jos ideal mediocru, gând care m-ar pierde
zborul mi-e patimă pură, înfometată de cauze, aflată chiar la izvoarele dramei
apropierea de soare mi se cuvine, visurile mele
doar freamăt, spasm voluptos al unui zbor purificat de obișnuit
îmi creez sfârșitul cu liniște deplină așa cum doar pruncii au.
eu, nu-mi aprind țigara de la lună, intru-n zborul meu până la sacrificiu
o dăruire deplină cerului, fericire-ntr-o eroare voită
sunt atât de ușor și străveziu, încât, prin ardere nu va mai curge sânge
ci doar curcubeu într-o picătură de rouă deasupra cenușei.