O imagine mobilă am dori ca să învingem,
A mai marii imobile întru care toți ne stingem;
Unde neantul este totul, iar tăcerea inimic
Și se scurg nezăticnite clipe care se dezic.


Însă numai providența poate spune un cuvânt
Ce desmiardă-n nemurire pe cei care nu mai sunt;
Căci acei ce sunt în vreme pleacă și nu mai revin,
Fericiți fiind în sfârșitul nesfârșit al vieții chin.

Ne aflăm cuprinși de-a valma într-o crudă suferință,
Care-ntemnițați ne ține înspre propria credință;
Doar numele ne rămâne și destinul creator
Ce ne-avântă peste veacuri iar în urmă lasă dor.

Jinduind eternitatea, ne-am zbătut adesea-n van
Ca să fim luați de destinul ce mereu este avan;
Astfel timpul ne-a uitat și el nu se dezminte,
Lăsându-ne îndepărtat, ducându-se-nainte.