Pe străzi circulă ochii deșertăciunii absurde,
Se preling pe asfalt și pocnesc în zilele surde
Care nu aud sunetele speranței învolburând aerul electric,
Rațiunea se rade cu briciul unui raționament eclectic.

Urcă lumina pe creștetul copacilor îndrăgostiți,
Se dezbracă de păsări, cu pruncii trilurilor în frunze adăpostiți,
Se umflă natura de heliul aerului primăvăratic
Și plesnește în muguri, verdele îmi desenează eul singuratic.

Ploaia hârâie înghesuită într-un nor negru de furie
Care scuipă mânia pe tortul orașului cu frișca-bucurie,
Oamenii sunt feliați în porții de nimic și gustați de soartă,
În gura lor zvâcnește prostia ce cuvinte banale poartă.

Pe stradă am întâlnit iubirea desculță șchiopătând
Și-a rupt tocurile în gropile urii, o rană căpătând
Pe sânul – sferă moale – în care s-a înfipt cuiul lung
Al sexului geloziei maladive ce urlă continuu și prelung.

Am invitat-o la o prăjitură și o cafea
Nu înainte de a o îmbrăca în a dorinței catifea,
Mi-a zâmbit și pe buze îi înflorea frumusețea nudă,
Respirația avea arome de primăvară fecundă, fertilă, de soare udă.