îmi deapăn cumpăna dualității existenței pe acest pământ....
si gândul îmi fuge aiurea după vânt...
îmi vine să urlu mortuar...
dar las să-mi cânte cioara de pe gard
chemarea ei hoinară, așezată
ca o coroană de piatră...
peste mormântul sufletului pribeag,
uitat într-un asfințit de veac...
ca cioara de pe gard
îmi cânt singură de jale...
ca ea, mă vait că mă doare
prezența mea pe-acest pământ...
îmi fug ideile de-a valma
și-mi simt crâmpeie de dorinți
cum îmi dau târcoale, cum vor
să mă scoată din minți...
încerc degeaba să uit chemarea
acestui vis de cioară aiurit...
îmi vine, ca ea, să zbor în uitare,
să mor de jale... să mor de dor... dor de uitare...