zidul se cutremură, îmi spuneam, se cutremură
si poate că va începe o dată și o dată să se lumineze
fața schimonosită de durere a condamnatului
sudoarea verticală pe tâmple de țestoasă
testoasa de apă cu tâmplele roșii
părul negru pieptănat îndelung până la încheieturi
pieptănat dincolo de încheieturi până la sânge
dincolo de sânge până la epuizare
noi nu suntem frați de cruce, îmi spuse condamnatul
si n-am fost vreodată
si nici oglinzile albastre nu le vei lua
si nici telescoapele din copilarie
doar sângele proaspăt te-ar putea îmbrățișa într-o ramă
doar limfa te-ar putea salva între nuferi
zidul se cutremură îmi spuneam, se cutremură
același cuvânt în care poți să te retragi să hibernezi
să faci libatii în cinstea întunericului
a beznei molatece
să te retragi în cuvânt sau în teama bolnavului incurabil
vezi pământul din ochii mei? mă-ntrebă condamnatul
vezi pământul înghețat într-un punct neștiut
Ãla ești tu mi-a strigat
si toți îl credeau
el făcea conversație cu străveziul din mine
precum peștele în cealaltă emisferă
in ochiul de apă zidul a început să tremure
febril ca un copil cuprins de frisoane
poate că se va lumina o dată și o dată
si s-a făcut lumină și s-a făcut zi și apoi am așteptat
să se însereze
era necesară acea inserare
era chiar imperios necesară
după care am început să descriu moartea lent
cât mai lent
moartea ca o matroană în negru cu ochii indiferenți
purtandu-mă în somn prin tot felul de galaxii
cu zapadă cosmică