se îndoaie oasele mele în semnul întrebării,
plâng frunze ruginite desprinse-ncet de gât,
mă perie o sârmă de-naltă tensiune
și tot ce nu-nțelegeți, nici eu măcar atât.

celulă cu celulă redeschid pușcăria de fluturi,
de muște care zboară și alte molecule,
mă pretind a fi vântul dar și țărna aceasta
ce naște peste tot mulțimi tot mai credule.

mă aflu-n universuri ce nici nu le visam,
călătoresc călare pe umbre de lumină,
aprind iubiri ce multe gânduri încă alină,
dar cine sunt eu nu știu, nici nu voi ști - știam.

știam toate acestea de când suflam cu viață
peste tot ce-n juru-ți renaște dimineață.