de câte ori încerci
să modifici geometria unui loc comun
și gura ta rostește alte cuvinte decât te aștepți,
nimeni nu află ce ai pe suflet,
iar tu acoperi lacuna, uitând!
după un timp, te trezești în același punct,
ușor îmbătrânit.

trebuie să fie ceva important, îți spui,
ca palma pe care ai primit-o
în schimbul îndrăznelii de a sări în ajutor
unui om ce nu aștepta nimic de la viață.
te-a păcălit felul lui de a privi atent în direcția ta,
și l-ai socotit un semn de bunăvoință, dar nu!
el îți văzuse o patimă ascunsă
și s-a ferit, în felul lui.

noroc că viața ta și-a schimbat cursul,
pentru că ți-au dat lacrimile
și ai râs ca după o lungă boală,
lângă bicicleta cu lanțul căzut.

alături de un prieten vechi, traversezi acum
ploaia caldă, care îți trezește cheful de vorbă.
i-ai fi povestit despre căderea în gol
de mai bine de zece metri, pe un petic de iarbă,
dacă n-ar fi trădat o reținere
în felul de a-ți strânge mâna.

uneori te întrebi dacă nu cumva propria ființă
e tot mai mult un loc comun
de care se feresc cei ce se învață cu tine,
dar nu!

ei se retrag în lipsa unui trup
care să scoată vii cuvintele din gura ta,
ei caută un punct, nu departe,
prin care să tragă interiorul tău
în afară.