vine răscrucea când nu te mai miști,

trecerea apelor nesfârșita curgere lină,

afli borna pe care-ți poți trage sufletul,

clocești oul speranței, alte iluzii,

grebla de gheață a memoriei

strânge uscatele fructe, alte spargeri

de fruntea casei nervoase-n incendiul

câmpului copt,

câteva boabe dulci scapă desigur

oricărui dezastru,

s-a-ntâmplat să pierzi trenul,

somnul nevrednic de tine-n

ultimul surghiun al

neîmpăcării sufletului cu trupul,

așteptări încăpățânate (cum bine le știi)

deschideri răzlețe în pleoapa sărată,

viața totuși atât de aproape

și raftul speranței la fel de curat,

păianjeni și praf...să faci curățenie...

petala cireșului alb, cade ca o zi peste noapte,

incolăcitul parfum al livezii

sparge cercul ostil al singurătății,

impune un cer efemer,

sentimentul,intim popas,

perfect teoretic până la primul atac,

iepurii albi fiecare într-o varză albastră,

ce pace...

cine să spele aflându-mi rănitul călcâi,

unde sunt apa și vântul

culoarea atâtor esențe posibile-n doi

frunze de aur strivite-n placidul arbust

răsfirat spre trecut

să-mi strige-adevăruri agresiv și limbut

cu o gură amară,

doar degetul crengilor

strânse-n povara obrazului mut

stă gata să iasă din rană...