Cine ești tu, femeie
și ce ascunzi sub chipul zâmbitor?
Te simt ca pe o apă adâncă,
nemărginită, alimentată de un imens izvor
din care se înalță ca o stâncă
neliniștea ce aruncă umbre peste viitor.

Știu că nu am să găsesc răspuns
la această tristă întrebare
căci prin natura ta
ești un mister de nepătruns,
acoperit de creator cu o oglindă
ce strălucește jucăușă și amăgitoare.
De-ai fi o zână bună
aș îngenunchia fără ezitare
și te-aș ruga să-mi fii stăpână
peste inimă, iar peste viață, stea călăuzitoare.

Nu am să plâng cu disperare după tine
chiar dacă suferința mea
a crescut ca rădăcina unui arbore imens
acoperindu-mi sufletul și lumea;
am putere să merg singur mai departe
fiindcă mă călăuzește speranța ca o stea.
Nu știu dacă mai are vreun sens
să-ți ies în cale ori să-ți scriu;
un zid ridicat de cuvântul tău ne desparte
și dincolo de el se întinde un pustiu
în care visele mele sunt secerate de moarte.