numele tău nu e o pasăre împăiată
în muzeul neîmplinirilor,
nici o săgeată pe care să o ațintești mereu
spre pieptul dezgolit al nemuririi.
auzul nu s-a lipit de el,
nici privirea nu s-a răsucit să-i soarbă adâncurile.
pare a fi o poveste
din care au rămas doar întrebările -
păsări ce nu-și află nicăieri cuibul.


„dar tu cine ești?” -
te-ntreabă umbra alungită pe aleea gândului.
„nu-ți mai este frică de mine?!”


„eu știu cine ești!” -
îți spune pasărea întoarsă de la capătul vieții.
„tu ești cel care, și în limba noastră,
se scrie pe sine.”