a fost o fractură deschisă, în iarnă, a fost surparea
unei scări lungi de vertebre, un strigăt
spaima că din măduvă ar putea să țâșnească oricând o zi
o singură zi în care tu să nu mai aștepți
și dorul să fie o gură sinistră, atât

suspendarea în care viețuiesc e o lagună
în mijlocul ei frigul își scoate biciurile, arde
iar pe mal nu știm dacă se zbat albatroși
sau suntem noi, cei cruzi, strivim un lest de pește
pe retina lui o crustă, o altă așteptare
în carnea albă și seacă, deschiderea morții
și mirosul ei
aduce de foarte departe o mare dură, o violență
a zgomotelor

nimic nu mai seamănă cu valurile brune
sau algele în care ne creșteam dragostea până
se adunau insecte, sub piciorușele lor
sufocam tot

ce auzi acum
este palpitația grea, despre asta nu pot vorbi
decât animalele noastre acvatice, despre
răul pe care îl trag pe uscat după mine ca pe o barcă
ticsită de meduze
iar nisipul mă arde, arde orice atinge