Te caut, te strig în cer și în noapte,
când seara ți se lasă pe frunte
te-alint în vis, în cântare și-n șoapte,
cu dorul pur ce vine din munte.

Îți ascult clipa, pădurea, cuvântul
care mă cheamă acum lângă tine,
îmi stau în cale noaptea și vântul
și mărăcinii, de pe coline.

Tu, pasăre albă cu aripi de stea,
m-atingi ușor cu sclipiri de iubire,
izvorâte senin din inima ta,
cu lacrimi de somn și de rătăcire.

Plec... Mă-ntorc vrăjită de tine, de dor,
să-ți sărut tresărirea din privire,
sunt doar un suflet stingher, singur în zbor
ce-a fost cuprins de-o tristă doinire.

Panciu, 15 noiembrie 2008

„Salonul literar” nr. 66, 2009, p. 17