Aveți îndrăgostiți,
n-au nume, și au vieți doar unii pentru alții,
și aveți camera, ferestrele și patul.
Să zicem că-i un ritual.
desfaceți patul, îngropați-i, înnegriți fereastra,
lăsați-i pentru-o generație sau două.
Nimeni nu va-ndrăzni să-i deranjeze.
Vizitatori tiptil vor trece pe lângă ușa încuiată,
pândind vreun sunet, un suspin, un cântec:
dar nu aud nimic, nici respirații.
Voi știți că nu sunt morți, fiindcă simțiți
în voi dragostea dragostei intense.
Copiii voștri cresc, vă părasesc,
Devin viteji soldați sau călăreți.
Tovarășii de viață mor, vă lasă.
Cine vă știe? Cine-și amintește?
Dar se petrece-un ritual la voi în casă:
Nu-i terminat: de mai mulți e nevoie.
Ușa spre-ndrăgostiți cândva se va deschide.
Odaia s-a schimbat într-o grădină deasă
cu mii de sunete, culori, mirosuri neștiute.
Patul e neted ca o delicată
napolitană de lumină albă.
În pat îndrăgostiții,-ncet, tăcut,
fac dragoste în mijlocul grădinii.
Au ochii-nchiși,
de parcă au monezi de carne peste ei.
Au buzele rănite de răni mai vechi, mai noi,
Și părul ei și barba lui amestecate-s.
Când îi sărută umărul încet
ea nu-și dă seama dacă al ei umăr
a dat sau a primit acel sărut.
Întreagă carnea ei e ca o gură.
El îi prefiră degetele peste mijloc
și-și simte al lui mijloc mângâiat.
Ea-l strânge mai aproape și brațul lui o strânge.
Când ea sărută mâna lângă gura
nu știe a cui mână o sărută,
oricum mai sunt atâtea sărutări.
Iar voi stați lângă pat, plângând de fericire,
cojiți cu grijă de pe ei cearșaful
privindu-i cât se mișcă de încet.
Aveți ochii în lacrimi, încât abia-i vedeți.
Vă dezbrăcați, cântați cu glas magnific
Fiindcă știți acum: e prima voce
de om care răsună în odaie.
Veșmintele devin viță-de-vie.
Suiți în pat, recăpătând un trup,
iar ochii-nchiși vă sunt cusuți la loc.
Creați o-mbrățișare și v-aruncați în ea.
Și singurul moment de dubiu dureros
e când vă întrebați câte mulțimi cu voi în pat au stat
dar un sărut și-o mângâiere vă spulberă
orice-ndoială.