Mă opresc la semafor, neliniștit:
foamea mă împinge-nainte,
dar inima mă trage-napoi.

Mă dedublez.
Unul ce sunt dintre cei doi
se amestecă-n mișcarea browniană
a semenilor
și aleargă hotărât într-acolo.
Celălalt ce sunt dintre cei doi
– copilul uimit din mine –
dă o fugă înapoi,
până-n secolul trecut,
pentru că la despărțire
a uitat să sărute
cele două șuvițe de păr,
jucăușele,
zvâcnind de prospețime
pe fruntea fetei dragi
rămasă învăluită în tandrețe –
regină în fotoliul ei,
pe când el, regele,
îi asculta în taină clopoțeii inimii…

În apartament nu mai e nimeni.
Dar nici apartamentul nu mai e,
nici cartierul și nici orașul
nu mai sunt:
“Unde mă aflu, Doamne?”

Realitatea s-a dedublat și ea:
Cea de-acum a luat-o într-acolo,
grăbită,
după nevoile zilnice.
Cea de ieri seară,
visătoare,
în care încă mai respir și exist,
s-a pierdut în viitor,
unde un El și o Ea
se contopesc într-un fotoliu
de aer pur, sută la sută…

Devin țiuit în urechea dreaptă,
mă deșurubez
din viziunea inimii
și mă cedez căderii libere,
până la marginea lucidității
…într-o sacoșă goală, de plastic,
pendulând în fața mea,
lângă două picioare frumoase –
sticle de lampă
în care-mi arunc ochii:
“Dacă nu vă hotărâți,
măcar nu încurcați circulația!” –
mi se aruncă-n obraz,
din spate.

Mă scutur de iluzia dedublării
și-o pornesc mecanic
alături de semenii mei,
normali sută la sută.
Trebuie să mă grăbesc
să-mi prind din urmă jumătatea
plecată cam de multișor într-acolo:
poate aseară,
poate-n secolul trecut,
cine mai știe…

Prea nu-mi aparțin, Doamne,
și prea-mi lipsesc de la o vreme!