Tăcerea ta-mi ascunde,
În grotele morbide,
Inspirația.

Imaginea ta moare,
În negre brațe arse,
Cenușă.

Nu-mi mai găsesc puterea
Și forța cea colibră
De a renaște

Am pus apă rădăcinii tale,
Am plâns cu rouă sufletului tău,
Am strâns verzi copaci cununii tale,
Suflat-am nori pufoși sub capul tău.

De atunci, tușesc și vărs păianjenii,
Ce-n ceasul nopții-mi împânzesc o nară,
Doar spre a trăi pe jumătate,
Și-un ochi... spre a vedea doar... strigoii.

Strigoi umflați cu sânge,
Pătați cu resturi acre.
Ferește-mă de ceasul
Lor.

Acoperă-mi privirea,
Sărută-mi buzele. Rog
Despecetluirea
Lor.

Creaturilor mă lași...
Am consimțit durerea,
Frigiditatea nopții,
Pe veci.

Iar când de mine-ți aminti-vei,
Citește razele celeste,
Stropește-le cu esența dulce
A sărutului cavaleresc,
Și învia-va dragostea mea,
Încolăcită pe stuctura
Plămânilor, inimii, fierei,
A apendicelui naturii.