Și fug, și râd,
și țip, și plâng!

O, cum mă hăituiesc prin livada semafoarelor
canibalii androgini ai vidului
și mormolocii vântului.
Vor sa-mi devoreze celulele moarte ale sufletului!

Și fug, și râd,
și țip, și plâng!

Se deschide poarta spre rana absurdului!
Pe bulevardele-i pistruiate trec Dacii trase de fauni,
hesperide de cea mai joasă speță,
mâțe calcaroase fugăresc șobolanii veninului,
ciorile sunt catifelate,
iar eu, dintr-un sentiment de autoconservare,
îmi decojesc pielea,
forez in mușchi după oasele străbunilor,
oasele le-arunc în gura unui câine mixer,
și rămân doar un suflet febril, distrofic și nud!

Și fug, și râd,
și țip, și plâng!

Un puber, cu trei cranii televizoare,
m-a prins în cleștii săi de rac!
Mă strânge, mă sparge, mă pisează!
Și râde, râde, râde!
O, cum îi radiaza dinții de muscă
unde cariile androide, translucide,
joac-un foxtrot drăcesc!

Râde, râde, râde!

M-aruncă!

Și fug, și râd,
și țip, și plâng!

Din gura ombilicului galactic
ies robi, regi, călăi,
statui mânjite de dejecțiile timpului,
gnomi cu aripi de dragoni,
satimbanci împăiați,
clowni plușați
și stoluri de cvadrimotori porumbei ai nămolului!

Și fug, și râd,
și țip, și plâng!

și râd, și râd,
plângând, plângând...