ce oboseală scâncește în mine, tată
în diminețile fără trenuri
tone de realitate-oțel duce sângele
celulă-vagon după celulă-vagon

așa este după fiecare praznic, după sfârșit
când nu îți permiți declinul, nici prăbușiri
când nicio carte
nu te mai face să îți regăsești
de la o zi la alta liniștea

răul nu înghite binele, îți mai spun
ontologia asta o resping, o neg
chiar dacă știu ce înseamnă fiecare negare
știu ce înseamnă și pâcla
și nebunia cu mici coronițe de lotus
la serbarea de mâine a copiilor
știu ce înseamnă absurdul
când profețiile mișună prin minți
scormonesc, scormonesc, absorb endorfine
și nu ne mai face plăcere
nici bunul destin, nici reaua credință

da, în spatele nostru ducem tot
suntem rămășițele părinților
ale părinților părinților noștri
le trăim în măduvă păcatele
habar nu avem, habar nu vom avea
că nicio înțelepciune prea timpurie
sau tardivă
făcută din smoală sau lumină
nu ne va salva de la orgasmul memoriei
după aceea abia urmează durerea
scheletul de pasăre dezgropat din stern

memoria mea nu își taie nici părul, nici venele
memoria mea nu se anesteziază
nu își înăbușă suflul
nu va fi niciodată o stârpitură, o lighioană
memoria mea duce memoriile ei mai departe
și, când va veni vremea,
va retrasa cu iscusință viața de după mine