de câte ori îi privesc ochii
batrânul breughel mă descompune în detalii

măiastru frânge liniile sub tușeul pensulei
alunecând spre contururi limpezi ale fiecărui gest

în lumea lui timpul freamătă necontenit
și în fiece secundă stă agățat un clișeu
din zbaterea efemeră a naturii umane

regele nemrod scrutează zarea trufaș
sub mantia-i albă se veștejeste un trup
la fel de nevolnic ca al slugii prăbușite-n țărână
în semn de supunere umilă a carnalului

lumina difuză developează-n fragmente
cer înnorat și ape tulburi
doar verdele crud amintește de viață

spiritul uman, frântură de eden,
se închide ermetic în structuri gotice

turnul babel se ridică spre cer
zădărnicia ambiției de-al atinge pe Dumnezeu
plătită cu veșnica penitență de-a nu ne înțelege