Spune-mi ceva, o șoaptă de piatră, un semn divin,
Dau ochii peste cap mai des decât morții,
Nu vreau să mă spânzur de tocul ușii,
Nu am suficientă funie, în plus nu cred că aș fi primit
Nici Sus, nici Jos, sunt mult prea nedemn...

Vremea e frumoasă, iubirea e o necunoscută,
Șoapte de vampă, ciorchini de strugure,
Lampa luminează masa, dar neliniștea-mi îneacă sufletu-n absint,
Nimic nu mă poate elibera de disperare,
Răbdarea capătă proporții divine, e idealul la care eu aspir,
Proporția mea divină...

Trebuie să am răbdare, iubirea e o necunoscută,
Niciodată nu știi când vine, când pleacă și când revine înapoi la tine,
Este imprevizibilă ca o tornadă și devastatoare ca un ciclon...

Scuză-mă, fiindcă nu ți-am mai scris,
Dar și tu știi că nu am murit, cel puțin nu încă,
Oricum nu ți-a păsat de mine niciodată,
Ce rost avea să încarc atâtea memorii degeaba?

Orice ai zice, te cunosc suficient de bine, grădina mea de buruieni,
Nimic și nimeni nu-ți va lua vreodată locul,
Dar totul e chestiune de timp și credință...

La ce folos să suferi, la ce folos să trăiești cu cineva
Și să fii singur în același timp?
La ce folos să trăiești iubirea ca pe o necunoscută,
Ca pe o grasă care nu încape pe ușă?...

Am suficiente lacrimi în ochi încât să plâng
Și încă mă pot umili,
Pentru a-mi cere iertare pentru vărsarea lor,
Dar iubirea ne prostește uneori
Ca pe niște plante dependente de soare...

Din iubire nu poți înțelege decât menirea suferinței pe pământ,
Menirea necunoscutului în balta cunoașterii absolute...