"și numai daca plâng
Mi s-ar uda fața
Dar și aceea ar fi o lacrimă limitată.
Tristețea e o limită."
(N. Stanescu, Impotriva marii IV)





Te-am mușcat de-o pleoapă
și mările s-au umplut de ape.
Erai atât de gânditor cu valurile acelea în mână
încât te-aș fi filosofat și eu puțin.
Îmi plăcea să mă bălăcesc în zile și în nopți
cărora tu le dădeai naștere;
mă simțeam nesfârșită și dezgolită
de înțelesuri ireale;
îmi era drag, iubite,
nisipul și sarea începuseră a se asemăna
și noi începuserăm să ne îndepărtăm de oameni
era departe marea, cu păsările ei cu tot;
pelicani duceau în cioc epistole de iubire,
însetam marea de zahărul nostru iubitor
și-n desărarea ei
rămânea mierea din dulcegăriile noastre.
Ce patetici chemări ne adresam unul altuia
atunci, pe malul mării, așa cum Cătălina îl chema pe Luceafăr
dar eu? eu?
Nu, eu n-am știut niciodată.
Nu m-ai părăsit.
Aștept versul cel bun.