De mâini mă leagă lanțuri ce zdruncină mândria
De gât am prins’ o zgardă ce-n veci n-a să se mute
Picioarele în fiere, în valuri largi și slute
De mine va să cante, încolo, poezia!

Căci cine mi-s eu, oare, să-nchin o cupă plină
Lui, Regelui ce Soare el însuși s-a numit?
Pentru o geană-nchisă, pentru miros de floare
Eu zac acum în chinuri, îngenuncheat în tină?

Când apa-n munți îngheață, în volburi de pădure
Când oamenii s-adună în locul îngrădit
Atunci stau eu acilea, de-a pururi țintuit
Ferice de acela ce-ar vrea ceva să fure!

Dar iată, bate vântul, în zgomot de furtună
Și-mi știu de-acum și soarta ce mi-a fost hărăzită
Dar jur că înainte de a-mi fi moartea-proape
Am să prefac din neguri castelele în humă.