mi-ar fi mult mai simplu să ies în stradă
sa sfidez să am o atitudine să strig să țip să urlu
nici n-ar exista compătimire sarcasm batjocură priviri scârbite sau ultragiate gen”ce-a ajuns lumea asta, domle”...
n-ar trece pe celălalt trotuar
nici pe oamenii în alb nu i-ar chema măcar
să mă echipeze în ceea ce merit
o cămașă de forță scrobită, hahaha...
pentru că e doar nepăsare, multă nepăsare
nepăsare umblătoare
„noi nu ne bagăm, nu e treaba noastră”
mi-ar fi mult mai simplu să nu văd, să nu aud, să nu am simțuri deloc
deși fiecare anonim ce trece în secunda asta pe stradă e o poveste bipedă
ba chiar o antologie, cu erată și tot dichisul...
unii merg vraiște, alții au și banderola de nou netăiată...mulți sunt ca stâlpii plini de afișe și anunțuri vărzuite
Mă stârnesc...le adulmec urmele
dâra lăsată mă intrigă, ating uneori... pe alții îmi vine să-i scap din mână
să le imping cioburile nu care cumva să calc pe ele
Vizavi de mine e o vitrină cu pantofi de lux...mă duc să mă uit, sunt femeie, nu?