Striga uitarea cerându-și dreptul
Și-a ei amintire plângea răscolită,
Iar in zare, noaptea pe de-ntregul,
Suspina de friguri, in flacăra mocnită.


Se prăvăleau incet, în hăuri,zeci de stânci
Peste atâtea neîngrădite visuri nebunești
Și se pierdeau în ape albastre și adânci
Zboruri frânte și speranțe atunci firești.

Urla tăcerea din sufletul zdrobit
Ce implora frenetic o “a doua oara”,
Dar zeul bun si negru,aspru și grăbit
Nega zambind taios si o lasa sa moara.