ÃŽnca mai caut mirajul lunilor de aur
și al merelor de argint
Prin vagoane pline de lume albă și neagră și roză și violet
Printre amprentele de mamă și de copil
lăsate pe geamul de la mezanin
ca semne dintr-o limbă pe care toți o știu,
dar nu și eu -

Încă îmi mai ascult vâslele pe sub sângele greu
Și învăț să spun "tu" din nou
către ceruri cu ploi -
nu stiu dacă de stele -

Mă pierd în cuvinte rostite în șoaptă și pe furiș
Cu aceeași siguranță ca dintre clinchetul cănilor și lingurițelor
la micul dejun al unei noi zile
În care fiecare din noi știm că nici acum nu ni se așterne covorul roșu
pe care să ne zbenguim în lumini diafane
ca niște mici zei abia născuți și încă nealungați din Olimp

Te iau de mână -
pe "tu" și pe "tine"
Și mă arunc în gol cu un curaj de felină -
- domesticită, cu nouă sau nouă-sute-nouăzeci-și-nouă de vieți
printre maree ajunsă din nou aproape de flux
În apa albastru-închis, calmă și rece

care să-mi spele din inimi prezența celor o mie și una de fețe.