Visul nemuririi s-a spart in tine
ca un portelan albastru
si cioburi de tristetea mortii
s-au raspandit in tine
ca niste ganduri nepermise
Din genunea dorului
in care ai incetat de mult sa crezi
ti-a acoperit mintea
un evantai al orelor de lipsa.
Vrei sa fii alt om, alta gandire
in alta lume sa traiesti.
Cred ca in tine, adanc,
in ceea ce esti tu mai presus de tine
si-au gasit locuinta
copiii durerii.
Si cresc acolo ca ingeri fara nume
fara sa doara,
caci obisnuinta a dus la nepasare.

Pe o banca s-a nascut o lacrima
Din doua priviri ce se sarutau
Fiindca nemurirea ti-a intins buzele iar
si a continuat sa creasca
din cioburi de tristete.