Paradigma vizuală a morții
a fost edulcorată de
dubiul excentric al privitorului turist.

Statuia din piața centrală s-a confundat cu privitorul,
pînă la încarnare;
ca o doctrină simțită de fantezistul călător,
pe pielea lui, ca o arsură politrucă.
Adhoc,
umplînd un vid,
calatorul a fost transformat intr-un
fel de Che local,
cu căciulă din piele de oaie,
de muntean.

Umbre pe asfalt creează alte umbre,
le multiplică. În noul sistem
soarele, creatorul de umbre,
s-a redefinit,
s-a clorofilizat.

Trăncănitoarea statuie e îngînată de hulubi pestriți,
spectacol alegoric, în care, incidental, privitorul
era calificat în arte abstracte;
obsesia inginerească mioapă a făcut-o pe statuie
sfînt între umbre,
iar cei de la primărie
i-au dat privitorului
un loc de onoare sub Pietricica.

Necrologul a fost un compromis,
scriind pe frontispiciu: Acta est fabula,
anunțînd cu accent și regret
moartea privitorului turist
în prigoana ce-a urmat,
și semn că nimeni nu l-a uitat
e faptul
ca privirea-i a ciuntit etica geometriei.

Plaudite! Nimeni nu a îndrăznit, pînă atunci,
să-și ridice ochii
dincolo de soclu;
și așa moartea a devenit o alternativă
la ignoranță.