Cu plânsuri arteziene îmi dăltuiesc îngerii privirea,
printre ruine și trunchiuri căzute
tălpile abia ating pământul umed, păros,
cum ar mângâia creștetul unui copil ce se naște.

Tăcerea-mpletește fir alb, fir roșu,
cu andrele subțiri și abrupt șerpuitoare.

Stau pe marginea apei și privesc luntrea dezlegată:
cum voi trece acum pe celălalt mal
înainte ca noaptea fără stele să-mi inunde orbitele?

O arcă ascunsă în mine cu toate vietățile mă străbate,
veșmintele de piele alunecă în iarbă,
lupii îmi ling urmele, fac cerc împrejur,
colții le scapără, nedumeriți mușcă în gol curcubeul.

Trec prin mijlocul lor, în cârca lui Hristos
peste leșul umbrei înecate în râul de foc.