Nu am mai simțit atât de multă durere.
Toată strânsă într-un singur punct
de parcă toate cerurile și sub-pământurile
s-ar fi adunat într-un singur bob de neghină.
L-au aruncat vânturile vieții
semănând bucata asta de netrebuință
în coșul pieptului
și a prins rădăcină,
a înălțat tulpină umplându-mă de buruiana deznădejdii.
Este ca un drob de jar solar crescut în marea de gheață,
căci ard tot și-mi cresc țurțuri pe suflet.
Este ca pasărea cerului
lovită de blestemul târârii în mlaștini a șarpelui,
privește cerul și plânge noroi.
Este ca rodul ce nu apucă împlinirea,
ca pruncul ce nu-și cunoaște mama,
ca mama ce-și moare pruncul.
Este ca iubirea neîmplinită
și ca împlinirea mai multor iubiri,
țipăt și nepăsare.
Este ca ochiul nevăzător ce simte culoarea prin dorință.
Este ca vântul prins în căuș de palmă,
ca izvorul secat încă din munte,
ca muntele nemișcat de cuvinte.

Pan
10.06.2002