Aripile lui Eros sînt pîrjolite, arse;
În flăcări arde zeul, în vid, incandescent,
În noi, potir de rouă sălășluie de veacuri
Ce ar putea să stingă pojaru-ncins ardent.

Veniți pe metereze, castelele clădite
Din galbene banchize de aspru, crud nisip
Sînt mai tari ca bazaltul, nu-și prăbușesc culoarea
În profunzimi albastre și-adînci de infinit.

Căldura temporară a astrelor topite
Învăluie în haina-i uscată, noaptea clară:
Se împlinește ceasul cînd zeii singuratici
Pe rugurile-arzînde sînt condamnați să moară

Ne-am prins în mîini credința și-am sugrumat-o sadici,
Abrutizați dar teferi, i-am izolat ideea-
Și foamei animale ce ne-nfierbîntă-n sînge
I-am dărîmat stratuia dar nu i-am stins scînteia.

Priviți cum arde Eros, ce trist și resemnat,
E tot o vîlvătaie iar fumul purpuriu
Învăluie ființa-i de tină hîdă, arsă
Din care doar rămas-a cenușă-ntr-un tîrziu.