sol alb înaripat întors din veșnicie
ca să veghezi asupra sufletului meu câmpie
rămasă seacă și pustie
redă-i un bob de verde și-un picur de melancolie
mărăcinișul brațele uscate-ntinde
în zadar umbra a cuprinde
snopi de grâu îngălbeniți furați din pântec
înfocate ciocârlii rămase fără cântec
pe insomniile ei pământene
răsfiră ale tale gene
aleargă repede după cuvântul
care-i mai poate-nsufleți pământul
înhamă-ți albele aripi și ia cu tine
năluci nocturne cenușiile-i ruine
târâtoarelor redă-le mersul
și întregește-i universul
cu lacrima de-albastru învăluie-i ființa
cantărește-i suferința
timpul stă în loc flămând
ea cerșește loc în rând