Nu mai sunt pur: dau dracului cârjele versurilor
în care m-au sprijinit oglinzile din ochii femeii
nu-s duioșii în cartea mea, oprește-te fetițo:
nici aripi să sărim peste băltoacă nu mi-au crescut
nici măselele cariate nici să umple cu pământ
nu poate poezia- nici iarba n-o înverzește și nu
poate naște în locul iepei

"O mătrăgună-ți plantează aceste cuvinte-n auz.
Asemenea plante de mult nu mai cresc: doar înecații mai
vîd când luna le-aruncă pe ape sămânța-i de aur.
Știu că turnurile din ochii lor nu sunt pentru
singurătatea ta; știu că nuferii pe care-i văd nu sunt
pentru iubitele tale. Ultima ta dorință este un cal alb -
n-ai avut altă doică să te cufunde într-un somn mai adânc".

Am încetat să mai scriu versuri iubind, venerând.
Aș vrea să-ți arăt, doamnă, că uneori lupul e partea
bună din mine. Uită-te-n jur: cuvântul cleios intră
ca un parazit în trup și coace bubele hâde-
cât hohot, câtă-mbulzeală, ce cârduri pe-această dâră
aurie ce duce spre miezul de nucă al vieții

Înainte ca poezia să ne împace cu piatra cu câinele
și cu sinele
să o întemeiem pe ce vedem
în loc să o impunem pe măsură ce orbim: satanică,
terifiantă, ca o taxă de igienizare
"Îmi iau capul în mâini- grei ochii, un pământ
răscolit de soboli. Ce se aude, de fapt, ceea ce cântă
vioara sau ceea ce plânge deasupra ei?"

Iubito, scriu cu un cuvânt păcătos: jivină
numai el mai poate sfâșia noaptea de pe statui
căutându-ți trupul ca un cuțit curățind mărul acestui
poem