M-am iscat odată cu primul plâns. Nu era primavară,
nici vară, nici toamnă sau iarnă. Era tarziu. Aşa ca
acum când întinzându-mă între cuvinte aştept Dimineața
(zilele mele au două dimineți)
Cuvintele... Ele, cele care răsar si apun, se nasc si
mor, construiesc si dărâmă, vând si cumpără- doar
rătăcirea le mai salvează cand noaptea mi le împinge
printr-o venă a muțeniei... Le ascut până la țiuit,
tocindu-mi cărbunii de perete. Cel mai probabil maine,
primul cuvânt va fi calciu .
Va veni din pereții camerei, pereții cărților, pereții
caietelor, pereții , pereții, pereții...
Greşit! Cuvântul e pereche . Nu se ascute, nu țiuie,
nu toceşte nimic.
Dar e departe...