ador să înfior zorii îmi imaginez
stăpânii câinilor întărâtați blestemându-mă dintre perne
și încă
fiecărei porți ce se deschide spre stradă
eu
i-am pus în cale un tomberon negru
doliu defunctelor devorări
felină în a cărei blană
puricii se iubesc descompus

port mereu cască de aviator și ochelari de sudură
am în dreptul inimii tatuată altă inimă
roz
uneori pentru a o face să bată
mă izbesc de aer
și mă rog
demonilor înaripați pentru o respirație plisc-la-gură

eu
da
eu
vă apăs soneria și fug
las zilnic în cutiile poștale pliante întrebând
„unde îți vei petrece veșnicia?”
vă amestec preșurile de la ușă
numerele autoadezive ale apartamentelor
chiar și maidanezii pe care îi hrăniți
îi duc în alt cartier cu mașina și vă aduc unii străini
îmbrăcându-i
cu rufele întinse la uscat între blocuri

în cimitir
sădesc flori de hârtie – veți crede?
morții
ar putea înverbi de singurătate