și noi unde suntem atunci când nu suntem
unde ne duc intersecțiile
unde se ascund duminicile când murim pe rând?

nu mai întreb nimic nu mai cobor în mine
fiecare destinație pierdută e un dig
mă las în reflux
ca într-un giulgiu

alerg între ieri și niciodată
departe fără mine o răsturnare a nopții
într-o grădină de umbre

nu pot muri toamna

cafeaua de azi în care deslușesc migdali de durere
monocromie sumbră
treizeci și șapte de cercuri

nu mai respir nu mai știu încotro bate inima
escaladez secunde
până dincolo de noaptea polară

siluete de întuneric
trec în genunchi
e timpul să trăiesc lăsați inima larg deschisă




Paris, 27 septembrie 2006