voi rupe din mine lumina deznădejdii
pentru a-ți face drum către singurătatea
din care mi-e tot mai greu să extrag
o imagine, un chip sau un zâmbet
înaintea cărora se opreau toate excesele
eviscerațiile sentimental-maniacale
cu care îmi plăcea să te copleșesc

te voi aștepta cu încrîncenarea
copilului desfăcând pentru prima oară
cadouri la care n-a visat niciodată
într-o insațiabilă frenezie a recunoașterii
limitelor la care o singură clipă de dragoste
ne supune sălbatic impersonal anarhiei
simțurilor pentru care am plăti cu mai mult
de o viață risipită între gesturi șovăielnice
și descuamări feroce ale egolatriei

numai de nu va fi prea târzie
acea spovedanie lașă care
dinamitează fundația oricărei
încrederi în rămășițele de viață
pe care le târâm conștiincios
ca pe o imaginară nevoie
de a salva aparențe niciodată
suficiente pentru revenirea
la o umanitate acceptabil de sinceră
ca în fața ultimei clipe dinaintea
ieșirii din scenă după o repetiție fără public