Oare de ce știu femeile că noi avem atâta nevoie
de ele? sunt convinse că umerii lor miros a margini de timp...
cele care se știu frumoase
mai au și un mers anume când trec pe lângă noi eterne.
acest drept de a ne asupri, pe care și-l veghează zâmbind,
ia o formă de persecuție prea mare, de sub care ar trebui să ieșim, luptând pentru o emancipare care nu acceptă martiri.
ochii noștri sunt însăși dovada
că nu putem să vedem tot ceea ce există, mâna este dovada că multe rămân neatinse și tot așa mai departe.
noi înșine suntem un argument
că existența nu se limitează la ceea ce avem,
mai este cel puțin o lume, a nădejdei.
dacă vreodată vei constata că se supune gândurilor tale cerul,
sau că se întinde pasului, privește înăuntrul tău,
să poți avea lumină!
să nu ți se împiedice mersul de umbră, voința de vreo ezitare
și timpul de una dintre părerile tale.
cu bine! cineva îmi bate la ușă, ai putea să fii chiar tu.


nu cred ca omul să fie numai o carne sentimentală.