când norii răstignesc peste natură
și-acoperă câmpiile cu umbre
crepusculul brăzdat parcă de ură
aruncă peste lume tușe sumbre

se-amestecă a smoală și a sânge
pământul și cu cerul parcă-n silă
un vânt cumplit copacilor le frânge
coroanele-ntr-o zbatere senilă

de colburi se încarcă toată zarea
iar corbii croncănesc în jur a moarte
enorme valuri învrăjbește marea
spre țărmuri ca obuze de departe

în case plâng femei de mijloc frânte
cerșind icoanei mute să oprească
stihia și mătănii fac să-nfrunte
urgia de sorginte diavolească

zâmbește-n ceruri Cel atoate cele
naturii-i lasă drumul să-și găsească
cernând seninul ca desprins din stele
și bunătatea sa dumnezeiască