Din toamnă-n toamnă frunzele se cad
Iar înflorirea-n primăveri suspină,
Departe-i parcă soarele - lumină,
Ca fericirea și ca cerul nalt.

Din vreme-n vreme frunzele se bat
Iar în clepsidra timpului s-adună
Frunze și oameni - primăveri lumină
Și toate efemerul îl străbat...

Pe noi, nu ne sărută veșnicia?
Atunci de ce atâtea strâmbe semne
Din toamnă-n toamnă și din vreme-n vreme,
Strivindu-ne la orice pas mândria?