Am să-i iubesc pe oameni, Doamne,
chiar de m-ar ridica în vârf de lănci
și cu ciocanele năpârci gleznele-mi vor sparge!

De nu se vor iubiți, eu tot îi voi iubi
iar sufletele lor cărări muiate-n
ură, am să le-ndrept spre cer.

Și de obrazele-nroșite de ei le voi
avea, să nu-mi porți teama când iar
le voi întoarce spre dreapta-nvățătură.

Apoi, de sufletul ce nume-și poartă
țară, am să îl simt uitat pe la
răspântii, cu rugăciuni voi domoli prigoana lui.

Pământul, unul, singur, poate mă va cunoaște
când orb de al tău dor, pe seară
mă adâncesc în arătura lui.

Iar cerul lui Manole și al Mioriței lângă,
mi-l voi culca cu ale Tale Doamne
mâini pe creștet în alint de stele.

Și-n timpul cel din urmă al păcătosului
de mine, să îmi găsești de vrei un alt drept
început, căci tare-am obosit de nopți.

Ce am făcut? Doar i-am iubit pe oameni
blestemele de mult pierdute-s.
Văd vise agățate-n loc-n-arinii înfloriți.