Cândva, oasele și gândurile mele vor sta departe și sigur
de tot ce-am cunoscut.
nimic nu li se va mai putea întâmpla,
nici nu voi mai nădăjdui a repara niște erori,
așa cum am visat întruna.


o umbră de tristețe a murdărit zăpada
și ca un foc extrem s-a adâncit în strălucirea albă.
aș putea să-mi încălzesc mâinile cu care, apoi, să te caut,
dar nu, am să mă ocup de alte idei...
dacă am avea gesturi conduse de inteligență,
ci nu venite din plăcere, răsfrânte numai spre noi înșine,
am putea să ne iubim cu adevărat!


sunt atâtea lucruri care ne rămân străine,
doar pentru că de altele nu ne putem desprinde.
cu siguranță că avem niște lumini care pribegesc
în căutarea înțelesului lor,
nedezlipite de un întuneric la îndemână, chiar familiar,
cel în care se pot ele vedea și pe care îl tot adâncesc mai apoi.
am refuzat să îmi încălzesc mâinile cu care, apoi,
să te caut.


există un confort al autodistrugerii...