frigu-și înfige căngile în carne pân' la os,
la masa veche de lemn stau zgribulit, făr' de folos
înnod din sterile-amintiri un lanț de întrebări:
spre ce-orizonturi mă îndrept? spre care triste zări?
iar câinii latră a pustiu în liniștea cea clară,
mi-e dor de-un eu ce l-am lăsat 'n-eterna primăvară.
din adevăr transpar spre noi duhuri împestrițate,
își pun pecetea lor de plumb speranțele deșarte.
se bat poeți pentru un măr căzut din poala muzei,
dar cei ce vor gusta din el vor avea soarta frunzei:
ca ea mereu vor rătăci prin regnuri salvatoare,
niciunul însă nu va ști unde-i dorita zare.
nimic nu capeți făr' d-efort și fără renunțare,
când valul lovește o stâncă rămasă în picioare,
să nu te miri: s-o sfărâma și stânca, dar și valul
moare de-ndată ce-a atins c-un hohot surd, doar, malul.
dar eu iubesc un echilibru care înfruntă moartea:
a renunța și a dori, de ele-mi sprijin cartea
vieții, care-n vălmășagul dorințelor incerte
e combătută de-așteptări cu aripi moi, inerte.
dacă în noapte, zgribulit, înmoi în sânge tocul
e pentru a mă regăsi și a-mi ostoi focul.
și dacă pentru adevăr tăcere-am dezvelit,
să știți că totul are-un sens și știu de ce-am trăit.