În miez de iarnă
Sunt ultima frunză agățată cu încăpățânare
de copacul din care s-a născut

Crivățul,
răsuflare a Morții,
o încremenește

Nenumăratele chipuri
ale fulgilor de zăpadă
o sfâșie

Razele Luminii
de Dincolo
o ard...

Și-o ustură rănile
care sângerează
ultimile picături
de viață...

Și totuși rezistă!

Se luptă cu înverșunare
cu toți și cu toate
de-Aici și de Dincolo

Și rezistă...

Apoi vii Tu
care cu iubire
din iubire și pentru iubire,
o desprinzi ușor, ușoor, ușooor...
........................................................
Mi-aduc aminte de o frunză aurie,
ce părea vie,
când s-a desprins
greu
semn
în cartea din care tu-mi citeai
un cântec de dragoste, din dragoste
cu atâta dragoste...

o frunză care-a căzut
alunecând pe privirea-ți
nicicând îndreptată spre ea

și s-a izbit de Pământ...

Era-n final de ritual:
iat-o ajunsă
Acolo
unde cu mândrie de femeie îndrăgostită
nu voia să ajungă...

Și-mi mai aduc aminte de un copac frumos,
dar fără nici o frunză
într-o iarnă însorită-ntr-o parte, întunecată-n alta,
dar fără nici un fir de zăpadă.

Copacul
conturat de lumină dantelată
începea,
după ce a pierdut și ultima frunză
o viață nouă
precum Fecioara Însărcinată...

iar eu
simțeam nevoia
să mă închin Lui...

Și m-am închinat!