într-un apus resemnat
fuge pe dealuri
balaur
camionul nebun

drumurile-s largi hârtopite
pustii
sentinele străjuind sunt
mestecenii argintii
Olea își ține capul în mâini
poartă-n palton mușcături de hârtii
o privesc
tac
și ea
tace
nu oftează

nu e prea mult de atunci
perdelele trase patul nefăcut
mirosul jos plutind jos de tot
trebuia
în întuneric ceva să-i ocupe vederea
cât să șteargă sângele
iar și iar
apoi
dimineața începea să curgă
în trafic
așa
au auzit-o plângând și plânsul ei acoperise zgomotele circulației intense

trec pădurile
una după alta
șleaurile
ziua și noaptea
încerc eu să-mi explic cum pot să tac și
cum poți să taci
încerc să explic cum văd
că vibrează
soarta sub roți

Olea mea
e ostenită săraca
îi pun degetele pe buze
le adulmec
simt gustul de sare
capul ei se leagănă trist
în mâinile mele

între copaci focul era roșu
ca zorii de zi