cuvintele acestea nu au acoperiș ferestre grădini suspendate
au doar pânze de paianjeni și lumini stinse de cu seară
uneori trec în grabă pe aici trenuri de noapte
alteori se deschide o ușă cât să intre un alt anotimp de catifea sau brocart auriu

cuvintele acestea au străzi înguste și după-amieze de fum
ele ni se așează pe umeri coborându-ne în pământuri cu nesupusă răbdare
nu suntem noi cei aleși să poarte pe tavă capul retezat al însingurării
prea multe voci înălțând catedrale disecând sentimente

la marginea orașului ne ridicăm cetățile
aprindem un soare alb și incert acestor ape suav muribunde
iată dinspre coline o altă iarnă tăcut ne răsfiră târziul

să rostim deci cuvinte să coborâm în gesturi cu tandrețe
printre fiii oamenilor vom găsi în cele din urmă un loc la masă
pasul nostru va trece peste zăpezi purtându-ne către casele lor
ne vom bucura ochiul și inima cu fructul rodit peste noapte

cum vremuiește gândul peste icoane aurindu-le
tot astfel cuvintele acestea
chip al nostru de lut
imperfect