aud noapte de noapte ușa la baie deschizându-se
ca un oftat al nimănui.
pe urmă aud șuvoaiele
cum răpăiesc fierbinți luând forma unui trup rece.

șuvoaiele învăluie în aburi un creștet rece,
ajung însă de-abia călduțe la umeri
curgând tot mai reci pe coaste în jos,
susurând reci de tot pe osul bazinului,
reci peste scoica genunchilor,
de gheață la glezne,
gheață sub tălpi.

de regulă plesnește oglinda.
șuvoaiele se retrag brusc undeva sus
unde nu-i decât întuneric și ceva milă.
cioburi tăioase împrăștie oglindiri din colecțiile
frăgezimilor de altă dată.

și ușa la baie se închide împinsă ușor de același oftat
oarecum obișnuit pentru o casă din care
în cele din urmă toți vom pleca rând pe rând,
dacă nu cumva cineva pleacă încet-încet de pe-acum,
dacă nu cumva am și plecat cu toții demult,

iar dușul acesta fierbinte are grijă să spele noapte de noapte
absențele noastre tot mai reci,
absențele noastre tot mai jegoase.