¤ ¤ ¤

scufița roșie n-a existat.
doar pădurile-adânci unde tata alerga
și transpira chiuind după lupi
ce nu se arătau niciodată. seara șoptea
și ofta: ochii lor sunt uriași și au aripi de
fluture rănile să îți scuture în gând
colții lor dor și mereu am palmele pline
de sânge.
sângele cu nimic nu se duce.

în vis pădurilor dând iar un ocol
chiar mama șoptea și ofta: astăzi vântul
a nimic nu miroase surâsul nu se mai potrivește
niciunui sentiment
trec anii și nu știu de ce
rochiile mi se-ntunecă
oasele fumegă
carnea a adormit.

fetița aleargă în odaia cea mare
cu ferestrele la lună răsare: patul e gol
și-o oglindă cu taine iar alături
portretul bunicii așază
pe camașa fetiței perlele fricii.
prin fereastră noaptea
zvârle copilei o secere:
dacă scufița roșie nu e
nimic nu e.